Cu 22 de ani în urmă, la vremea cînd lupul era cățel, la un meci în care se înfruntau Dinamo, echipa Miliției, și Steaua, reprezentanta Armatei, unul dintre arbitri de margine a fost George Ionescu, tușier de meserie, atât în fotbal cât și în viața sa de toate zilele. Toată lumea îl știa pe acest fârțângău că are pasiunea de a linge tălpile milițienilor din întrega Republică Socialistă, dar, mai cu seamă, să le facă șefilor cu chipiu albastru pantofii cu ajutorul sensibilului organ gustativ. Băgat până în gât în combinațiile miliționerilor de la Dinamo, acest ciung de-o jumătate de creier nu se lăsa până nu aranjea câte un joc pentru cei din Ștefan cel Mare, mergând apoi la popota din Tei, strecurat, ca un cîine hoțoman, prin găurile gardului de sârmă ghimpată, pentru a ajunge la șeful bucătar, care-l aștepta cu un os de vacă nebună, fiert în suc de ierburi de lingușeală. Era tainul lui pentru supușenia arătată ministrului Postelnicu și celor de lângă el. Timpul a trecut, a venit Revoluția, Miliția s-a desfințat, iar Ionescu, sărind din barcă în barcă, s-a agățat de o parâmă și a fost uns mare observator în prima Ligă. Rămas cu sufletul la purtătorii de pulane, George fluiericiul, ajuns la porțile senectuții, se dă de ceasul morții, într-un simulacru de interviu, realizat de un ziar de sport, în care minte mai abitir decât Guvernul actual, încercând să desfințeze adevărul despre meciul din Finala Cupei României din 1988, când el, măscăriciul, fiind arbitru la una din tușe, a anulat un gol valabil, înscris de Balint, când scorul era 1-1. Tensiunea provocată de hoția acestui nelegiuit a urcat cu viteza unei vijelii până în tribuna oficială, unde, lângă șefii Ministerului de Interne, ne aflam și noi, câțiva ziariști, printre care Eugen Barbu și Corneliu Vadim Tudor. Nu lipseau de acolo, după câte îmi mai amintesc, Valentin Ceaușescu și generalul Ilie Ceaușescu, cei care, prin atitudinea lor, au dus Steaua la câștigarea Cupei Campionilor Europeni. Hoția lui Ionescu, mai mare decât banditismele lui Terente, l-a supărat așa de mult pe Vadim, care nu suportă nedreptatea și hoția, încât l-a prins de braț pe Valentin și i-a spus să scoată echipa de pe teren. Fiul lui Nicolae s-a ridicat din scaun și a făcut semn băieților să părăsească gazonul acela uns cu furăciunea lui George Ionescu. Din toate cele spuse presei de acest fost arbitru cu stele purtate pe sub pernuțele de la umerii hainei, un singur lucru este adevărat, acela că Vadim l-a îndemnat pe tânărul Ceaușescu să scoată echipa în afara tușei, pentru a-i lăsa pe dinamoviști să joace între ei! În rest, fluierarul hoțoman a spus celor de la ziar numai bazaconii. Nu-l apăr pe Tribun, însă îi pun o întrebare ilustrului necunoscut George Ionescu: Dacă Vadim ar fi fost omul de casă al lui Ceaușescu, și, implicit, un comunist înfocat, cum explică omul în negru gestul de neîntâlnit, la vremurile acelea, prin care Corneliu Vadim Tudor și-a depus, în semn de protest față de politica regimului, carnetul de partid ?! Se vede treaba că Ionescu, nu și-a uitat meseria de lustragiu. Acum 22 de ani lustruia cizmele milițienilor, iar acum pe ale celor ce iubesc minciuna!
Dan Claudiu Tănăsescu |